IPOTECA
O ipotecă, care în sistemul juridic italian este reglementată de articolele 2808 și următoarele din Codul civil, este un drept real de garanție, acordat de debitor sau de un terț asupra unui bun, pentru a garanta o creanță, care conferă creditorului puterea de a expropria bunul și de a fi satisfăcut cu prioritate de prețul obținut.
Cu alte cuvinte, aceasta conferă un drept de preemțiune asupra bunului, menit să protejeze creditorul împotriva pericolului insolvenței, punându-l la adăpost de consecințele înstrăinării bunului atașat sau de concursul altor creditori chirografari sau mai puțin garantați.

Acestea pot fi ipotecate:

1. bunurile imobiliare cu anexele lor;
2. bunuri mobile înregistrate;
3. dreptul de superficie, dreptul de enfiteut, dreptul concedentului asupra proprietății enfiteutice și uzufructul.
4. Chirii de stat.

Dreptul de ipotecă este creat prin înregistrarea în registrul corespunzător la biroul registrului funciar care are competență teritorială asupra locului în care se află proprietatea.
Această înregistrare are un caracter constitutiv, în sensul că numai odată cu înregistrarea, dreptul devine existent.

Dreptul de ipotecă este imprescriptibil, dar efectul înregistrării este limitat la douăzeci de ani: prin urmare, înainte de expirarea perioadei de douăzeci de ani, creditorul trebuie să reînnoiască înregistrarea, astfel încât ipoteca să își păstreze efectul și rangul pentru încă douăzeci de ani. În ceea ce privește sursa, legea face distincție între ipoteca legală, judiciară și voluntară.

• Ipoteca legală apare atunci când legea însăși îi conferă creditorului dreptul de a executa înscrierea ipotecară, fără acordul de voință al debitorului.
• ipoteca judiciară își are izvorul într-o hotărâre prin care se dispune plata unei sume sau executarea unei alte obligații sau repararea prejudiciului; orice altă măsură căreia legea îi recunoaște un efect similar (de exemplu, o somație executorie) este asimilată hotărârii
• ipoteca voluntară își are izvorul într-un contract sau printr-o declarație unilaterală de voință din partea constituitorului, sub sancțiunea nulității, aceasta trebuie să ia forma unui act public sau a unui act sub semnătură privată.

Efectele înscrierii ipotecii se sting după douăzeci de ani dacă aceasta nu este reînnoită, invers, ipoteca se stinge fie prin stingerea creanței garantate, fie prin distrugerea bunului ipotecat, fie prin renunțarea creditorului, prin expirarea termenului la care a fost limitată ipoteca sau prin apariția condiției rezolutorii și, în cele din urmă, prin măsura care transferă dreptul expropriat cumpărătorului și dispune anularea ipotecii.

FORECLOSURE

Atașamentul în special art. 492 Cod procedură civilă înseamnă, în drept, actul prin care începe exproprierea silită în conformitate cu art.
491 din Codul de procedură civilă.
În conformitate cu articolul 49 alin.
492, ca regulă generală, acesta constă în somația pe care executorul judecătoresc o face debitorului de a se abține de la orice act menit să scoată bunurile care fac obiectul acestuia din garanția creditorului indicat în mod expres.
De asemenea, somația trebuie să conțină avertismentul că debitorul însuși poate solicita înlocuirea obiectelor sau a creanțelor atașate cu o sumă de bani corespunzătoare, egală cu suma datorată plus orice costuri și dobânzi.
Această cerere trebuie depusă la registratură însoțită de o sumă mai mare de o cincime din creanță.
Procedura este reglementată de articolele 491 – 497 din Codul de procedură civilă.
Disciplina generală a sechestrului a fost reformată prin Legea 80/2005 (în special articolul 492), care a adăugat o serie de cerințe care trebuie îndeplinite de ofițerul judiciar care efectuează sechestrul.
Modul concret în care se realizează sechestrul este determinat de natura bunului care face obiectul executării, în special prin prinderea directă a bunului dacă acesta este mobil, prin transcrierea în registrele publice dacă este vorba despre un bun imobil și, în sfârșit, prin notificare dacă este vorba despre creanțele debitorului.
Odată ce sechestrul a fost activat, se creează o listă a creditorilor chirografari și privilegiați, după care bunul este vândut la licitație, iar veniturile obținute din vânzarea la licitație sunt distribuite mai întâi creditorilor privilegiați și apoi orice sumă rămasă creditorilor chirografari.
După ce toți creditorii au fost satisfăcuți și cheltuielile de judecată au fost deduse, orice sumă rămasă este returnată debitorului.